De undeva din dreapta se aud niște ciripituri. Nu multe, două-trei, și sunt chiar îndepărtate. Mai apropiat e un “poc” de lemn, un singur “poc”, ca și cum o ciocănitoare s-ar fi pus pe treabă și după prima lovitură ar fi rămas cu ciocul blocat, ca-n desenele animate. Trece aproape un minut până când se aude al doilea “poc”, și el singular.
Ascult și nu mai e nimic altceva. Nici cotcodăcit de găini, nici lătrat de câini, nici muget de vacă, ni-mic. Asociam zilele la țară cu mai mult zgomot. Dar “țara” asta e diferită. Aici, la Zătreni, pe uliță trec care trase de boi, fântânile au plăcuţe de lemn ce amintesc deopotrivă vii și mortii și în curte crește o iarbă grasă peste tot. Pentru că nu sunt găini.
Stau suspendată în hamac și ascult. Doi pași mai încolo, dispărută cu totul în hamacul ei, e Ruxandra. Dintre cele două margini răsare o carte – Umbra vântului de Ruiz Zafon – și cam atât.
Mă gândesc că e ultima oară pe anul ăsta când o să am parte de starea asta, de hamac. De legănat, de absența zgomotelor, de privire pierdută în frunziș, de cartea de lângă din care citesc și nu prea, de cana cu must proaspăt stors. De timp care are răbdare cu tine, chiar dacă ceilalți nu au.
Poate că un obiectiv bun pentru la anu este “mai multe ore dormite în hamac, mai multe pagini citite în hamac, mai mult visat cu ochii deschiși în hamac, mai multe sunete de ascultat în hamac, mai mult hamac.” Mai multe hamace, de fapt, că nu e rost să ne înghesuim, să ne certăm, sau să tăiem bilete.
Oare sunt prea ușor de cumpărat?
